Într-o lume în care graba a devenit obișnuință și uitarea se strecoară tăcut în suflete, Paștele Blajinilor ne cheamă, an de an, la un exercițiu de memorie colectivă. În această zi aparte, cimitirele se transformă în locuri ale regăsirii și comuniunii, unde cei vii și cei plecați par să-și dea din nou mâna prin gesturi simple, dar pline de sens: ouă roșii, colaci împletiți cu grijă, lumânări care ard ca niște rugăciuni de lumină.
Paștele Blajinilor este mai mult decât o tradiție, este o punte între lumi – între ce suntem și ce am fost, între ce trăim și ce moștenim. Este o formă tăcută de recunoștință, o zi în care glasurile trecutului se aud mai clar ca oricând.
Pentru a înțelege mai bine semnificația acestei sărbători, ne-am oprit la biserica de lemn de la intrarea în Chișinău – o bijuterie arhitecturală adăpostită în Muzeul Satului. Cu turla sa zveltă și lemnul care pare că încă păstrează ecoul rugăciunilor de odinioară, acest lăcaș de cult nu este doar un obiect de patrimoniu, ci o filă vie din povestea noastră identitară. Aerul miroase a tămâie, iar liniștea care domnește în jurul bisericuței pare că îndeamnă la introspecție.
În aceste zile, dacă pașii vă poartă prin capitală, luați-vă un răgaz și opriți-vă aici. Poate nu întâmplător, tocmai acum, în această perioadă de comemorare, locul capătă o aură și mai profundă. E o invitație la reamintire, la iubire de neam și loc, la păstrarea vie a tradițiilor care ne definesc.
Să iubim locurile noastre, să ne cinstim strămoșii și să călătorim nu doar cu gust, ci și cu suflet. Paștele Blajinilor este lecția tăcută a unei legături care nu se rupe niciodată – aceea dintre inimă și rădăcinile sale.
